Pana la sfarsitul secolului al III-lea d.Hr., Imperiul Roman a trecut prin 100 de ani de razboaie civile, epidemii de ciuma, atacuri barbare si invazii persane care au dus la scaderea economiei si au slabit statul.
Desi locuitorii Imperiului au trait ani de zile in conditii de pericol fizic si instabilitate economica, nu au incercat niciodata sa puna la indoiala deciziile imparatilor si niciodata nu au incercat sa se razvrateasca impotriva autoritatilor centrale.
Nevoia reformelor, insa, cel putin in sectiunea administrativa, a devenit acuta atat pentru clasele superioare, cat si pentru cele inferioare. Oportunitatea a venit odata cu urcarea pe tronul lui Diocletian, un ilir cu origini grecesti.
De indata ce Diocletian a ajuns la putere, el a incercat sa schimbe imperiul pe care il conducea. Pana atunci, un singur imparat era responsabil pentru administrarea vastei zone din jurul Marii Mediterane. Sarcina s-a dovedit insa descurajanta. Mai ales, cand triburile barbare au invadat provinciile nordice sau cand persanii au incercat sa cucereasca Siria.
Prin urmare, Diocletian a decis sa recruteze ajutor suplimentar si, pentru prima data in istorie, a numit un co-imparat. La Milano, in 285, l-a adoptat ca fiu pe unul dintre tovarasii lui de arma iliri, Maximian, acordandu-i rangul de Cezar. Si in anul urmator l-a promovat in Augustus, cel mai inalt titlu imperial. Apoi, Diocletian a pastrat pentru sine Estul grecesc, in timp ce lui Maximian i-a atribuit Vestul latin. Desi imperiul a ramas o unitate politica, de fapt, au fost impuse doua sisteme administrative.
In 293, Diocletian a facut un pas inainte si a proclamat inca doi Cezari, cate unul pentru fiecare August. Cezarul lui Maximian a devenit Constantiu, in timp ce Cezarul lui Diocletian era Galerius. Acesti cezari erau supusi augustilor, chiar daca puteau lua propriile decizii militare si politice in zona jurisdictiei lor. Acest sistem al celor patru imparati a fost numit de atunci Tetrarhie. De fapt, pur si simplu aplica practica familiara de a pune doi imparati juniori la diarhia existenta.
Functionarea cu succes a noii administratii le-a permis imparatilor sa se relaxeze si sa se bucure de roadele eforturilor lor. La a douazecea aniversare a aderarii la tron a lui Diocletian, imparatul s-a imbolnavit grav. Desi si-a recuperat sanatatea, in 305 a decis sa abdice si l-a convins pe co-imparat sa urmeze acelasi curs de actiune. Abdicarea lor unita i-a permis lui Galerius sa devina Augustus al Rasaritului si Constantiu sa devina Augustus al Apusului.
Ulterior, Severan a fost ales Cezar pentru Apus si Maximin Cezar din Rasarit (amandoi fiind prieteni ai lui Galerius). A avea doi Augusti si doi Cezari era o sursa de forta pentru imperiu, atata timp cat puteau coopera si respecta obligatiile si privilegiile lor. Cu toate acestea, in acest caz, tensiunile au aparut aproape deodata. Si aceste tensiuni au dus la izbucnirea unui razboi civil.
Castigatorul final al luptelor continue a fost Constantin, fiul lui Constantius si al sotiei sale divortate, Helene, fiica unui hangiu cu „reputatie” (doar mult mai tarziu a fost proclamata sfanta si egala cu apostolii). La scurt timp Constantin a reusit sa devina conducatorul Europei, in timp ce provinciile din Asia Mica si Siria au ramas sub guvernarea co-imparatului sau Licinius. Batalia impotriva lui Maxentiu, care i-a dat dreptul de a domni provinciile occidentale, a avut loc in apropiere de Roma in 312. Aici a experimentat faimoasa sa viziune, descrisa de Eusebiu:
„… un semn minunat i s-a aratat din cer… El a spus ca pe la ceasurile amiezii, cand ziua incepuse sa scada, vazuse cu ochii sai semnul marturisitor de biruinta al unei cruci intocmite din lumina deasupra soarelui, purtand inscriptia „Prin acest semn vei birui!” El insusi fusese cuprins de uimire, precum si intreaga sa oaste.”
Constantin a interpretat viziunea ca fiind favoarea Dumnezeului crestin. Si intarit de noua sa credinta, a marsaluit impotriva adversarilor si a castigat batalia. Un istoric antic, Lactantius, ne ofera o alta versiune a aceluiasi eveniment:
„Constantin a fost dirijat catre vis pentru ca „semnul divin” sa apara pe scuturile soldatilor, si astfel sa treaca la lupta. A facut asa cum i se poruncise si a marcat pe scutul lor litera X combinata cu litera P, deci simbolul lui Hristos”.
In orice caz, victoria nu numai ca l-a facut pe Constantin conducatorul absolut al intregii Europe, ci a marcat si convertirea sa la crestinism. In ianuarie 313 s-a intalnit cu Licinius la Milano si amandoi au fost de acord sa acorde crestinismului recunoasterea deplina in intreg Imperiul.
„Eu, Constantin Augustus si eu, Licinius Augustus, am hotarat sa asiguram respectul si cinstea cuvenite divinitatii, acordam crestinilor si tuturor celorlalti dreptul de a urma in mod liber orice forma de inchinare doresc, pentru ca orice Divinitate salasluieste in cer sa ne fie de folos noua si tuturor celor aflati sub autoritatea noastra”.
Totusi, Constantin parea sa fi fost un imparat crestin in partea gresita a Imperiului, deoarece crestinii erau mai numerosi in est. Cand Licinius s-a intors impotriva crestinilor din Tracia, Constantin a considerat o oportunitate excelenta de a interveni si de a castiga pentru el insusi cealalta jumatate a Imperiului Roman. Acest razboi s-a incheiat cu victoria lui Constantin si executarea lui Licinius (desi i s-a promis imunitate daca se va preda).
In 324 Constantin era singurul conducator al unui vast imperiu. Una dintre primele sale decizii a fost intemeierea unui nou oras pe malul Bosforului, in locul unui vechi oras-stat grec numit Bizant. Noul oras a fost numit Constantinopol, dupa numele imparatului si a fost destinat sa devina noua capitala a imperiului. Unul dintre motivele care au stat la baza unei astfel de decizii a fost probabil pozitia strategica a orasului. Daca cineva ar fi atacat din vest, atunci locuitorii ar fi putut sa se retraga in Asia Mica.
Daca ar fi atacat din est, atunci ei s-ar fi retras in Europa. Este evident ca imparatul Constantin a acordat un accent deosebit securitatii partii de est a imperiului. Pana atunci, capitala, Roma, era plasata exact in centrul Imperiului, deoarece era echidistanta de Atlantic si de Mesopotamia. Mutarea capitalei catre est a condamnat pe termen lung provinciile occidentale la atacurile barbare continue.
Un al doilea motiv pentru intemeierea Constantinopolului a fost acela ca imparatul trebuia sa se distanteze de vechea capitala pagana. Noua religie oficiala, crestinismul, trebuia gazduita intr-o noua capitala. Constantinopolul insusi a devenit noul simbol al lumii crestine. Si Constantin si-a stabilit hotarele orasului.
Povestea spune ca intr-o dimineata frumoasa oamenii l-au vazut mergand, trasand linia peretilor cu sulita sa. Cand cineva a comentat ca orasul devine prea mare, imparatul a raspuns ca „voi continua pana cand cel care merge inaintea mea imi cere sa ma opresc”. Astfel fundamentul divin al Constantinopolului a fost acceptat in mintea si inima locuitorilor sai.
Capitala a fost mai tarziu impodobita cu biserici, palate, un hipodrom si mii de statui furate din alte orase romane. In plus, mama sa a adus de la Ierusalim Crucea Adevarata. Conform traditiei, ea a deosebit-o de cele folosite pentru cei doi hoti, punand-o pe o femeie care era pe moarte, care s-a insanatosit in mod miraculos.
Domnia lui Constantin era, totusi, una problematica. Dezbateri teologice acerbe au inceput in tot imperiul cu privire la natura lui Hristos. Pe de o parte, Arie din Alexandria a predicat ca Iisus Hristos nu era co-etern si cu aceeasi substanta, natura ca Tatal. Dar Dumnezeu l-a creat ca instrument al sau pentru mantuirea lumii.
Astfel, Fiul era subordonat Tatalui. Pe de alta parte, opozitia a sustinut ca Hristos este dintr-o fiinta cu Tatal. Imparatul s-a implicat activ in aceasta dezbatere, dar fara succes. El a cerut chiar primul Sinod ecumenic care a avut loc in orasul Niceea in 324, pe care l-a prezidat. Sinodul a rezolvat temporar problema declarand arianismul o erezie. Hristos se presupune ca era de aceeasi substanta si egal cu Tatal (desi aceasta clauza ar putea fi interpretata in multe moduri diferite).
Cu toate acestea, imparatul nu s-a tinut de cuvant, in ciuda numelui sau. La numai patru ani dupa sinod, mama si sora vitrega a lui Constantin l-au convins sa-si aminteasca de Arius din exil si sa-i permita sa se stabileasca in Egipt. Totusi, locuitorii Egiptului, precum si arhiepiscopul lor au refuzat. In regiune au izbucnit revolte care in curand au scapat de sub control.
Intre timp, pustnicul si Marele Cuvios Antonie a parasit desertul egiptean la varsta de 86 de ani si s-a alaturat fractiunii ortodoxe. Revoltarea a fost de asa natura incat imparatul nu a avut alta solutie decat sa-l invite pe Arie la Constantinopol pentru o investigatie ulterioara asupra credintelor sale. In timpul acestei anchete
„Arie, indraznet si curajos datorita protectiei adeptilor sai, s-a angajat intr-o conversatie usoara si prosteasca, pana cand a fost brusc obligat de o chemare a naturii sa se retraga; si imediat, a cazut cu capul in jos, a plesnit in doua prin mijloc si i s-au varsat toate maruntaiele si a murit.’
Desi Constantin a fost implicat in probleme teologice serioase, el nu a fost botezat oficial ca si crestin. Si cu un motiv intemeiat! In cursul vietii sale a comis destule crime care l-ar fi trimis in iad pentru o eternitate. Printre victimele sale s-au numarat primul sau fiu si mostenitor, Crispus, si a doua sa sotie.
Ultima a fost fie inabusita, fie sufocata de abur intr-una dintre baile publice. Acesta este probabil unul dintre motivele pentru care Constantin a fost botezat doar cu cateva luni inainte de moartea sa. Cand botezul a fost finalizat, „s-a imbracat in vesminte imperiale albe si stralucitoare ca lumina si s-a asezat pe o canapea din cel mai pur alb, refuzand vreodata sa se imbrace din nou in purpuriu”.
In cele din urma, dupa domnia de 31 de ani, el a murit la data de 22 mai 337. Trupul sau a fost inmormantat in biserica Sfintilor Apostoli. Astfel, el a primit titlul de „Egal cu apostolii” pe care il poarta si astazi.
